luni 19 februarie 2018 1:55 am
Download http://bigtheme.net/joomla Free Templates Joomla! 3
Acasa / Video / Regizorul Constantin Popescu: „Pororoca este un film despre puterea tăcută a vinovăției”
Adpres Market

Regizorul Constantin Popescu: „Pororoca este un film despre puterea tăcută a vinovăției”

Noul film scris și regizat de Constantin Popescu, „Pororoca”, este acum în cinematografe. Este lung, puternic și solicitant. Și va rămâne cu siguranțăca unul din filmele românești importante din 2017-2018. Un interviu în tandem în care Constantin Popescu (cunoscut pânăacum pentru „Portretul luptătorului la tinerețe” și „Principii de viață”) vorbește, cu generozitate, despre cum a realizat „Pororoca”.

Cum ai gândit celebrul plan-secvenţă de 18 minute cu dispariţia fetiţei în parc?

Constantin Popescu: Nu pot să spun decât că aşa mi l-am imaginat şi aşa a rămas descris de la prima variantă a scenariului. De când m-am apucat de lucru, mi-am închipuit o secvenţă lungă. O secvenţă care în aparenţă să nu spună mai nimic, banală, dacă se poate, cât mai cotidiană, cât mai obişnuită, un fragment dintr-o dimineaţă în parc. Şi am încercat să-mi închipui cum ar fi şi ca noi, spectatorii, să participăm, pe cât posibil activ, la ce se întâmplă acolo. Sigur, orice spectator, chiar şi cel mai puţin avizat, şi-ar închipui că, la un moment dat, după câteva minute, înțelegând licenţa, urmează să se întâmple ceva în acest cadru care a devenit deodată foarte lung. Problema este ce se întâmplă exact şi când. Pariul era următorul: o să sesizeze, o să-şi dea lumea seama când s-a întâmplat, care e acel moment? Oarecum, se întâmplă sub ochii spectatorilor.

Ai filmat cronologic, dată fiind transformarea lui Tudor?

Mai mult de 95% din film s-a filmat în ordinea cronologică a secvenţelor din scenariu. Cu foarte puţine excepţii, cred că în vreo patru zile au existat mici neconcordanţe între programul nostru de filmare, programul actorilor şi mai ales programul copiilor. La o lună şi jumătate după ce am depus scenariul la CNC (Centrul Național al Cinematografiei – n.r.), a intrat în vigoare o nouă lege cu privire la filmările care implică şi copii. Aceste filmări nu-ţi mai permit, în mod firesc, justificat (nu critic în niciun fel legea), să filmezi mai mult de trei ore și mai mult de trei zile legate cu copiii atunci când filmarea are loc în timpul săptămânilor de şcoală. Și nu mai mult de patru ore și vreo 4 zile legate în timpul vacanţelor. Noi mai aveam şi nişte filmări de noapte cu copii, însă nu mai ai voie să filmezi după ora 20 cu copiii în România. Este dificil, într-adevăr. La filmări participă Protecţia Copilului. Sunt situaţii foarte complicate, pentru că programul se dă peste cap. Noi făcuserăm deja programul, dar s-a lungit foarte mult. 

Ce metodă de lucru ai avut cu actorii? Dar cu copiii?

Am avut norocul să avem la cadru doi copii foarte isteţi, foarte dezinvolţi (Ștefan Răus și Adela Mărghidan – n.r.). Copii care prindeau repede textul. Cel mic, Ştefan, repeta acasă cu părinţii. Fetiţa e chiar fata lui Liviu Mărghidan, directorul de imagine şi producătorul filmului. Şi cu ea repeta acasă mama ei. Întotdeauna e dificil cu copiii. Dificil într-un mod, bineînţeles, drăgălaş. Dar obositor. E evident pentru toată lumea că nu te poţi adresa unui copil aşa cum te adresezi unui actor. Copiii nu înţeleg indicaţiile. Se răstoarnă, pur şi simplu, toate valorile. Trebuie să ştii puţină psihologie. Părinţii ajută foarte mult. Trebuie să fie şi ei de faţă. Tu trebuie să înlocuieşti o figură autoritară, dar să o faci cu foarte multă delicateţe şi blândeţe. E nevoie de multă răbdare, în primul rând. Altfel, copiii sunt simpatici. Sunt două cadre care nu erau pregătite să fie în film. Noi le-am filmat pentru că îmi place să filmez şi repetiţiile. Dar ele erau de fapt nişte repetiţii filmate. Au rămas în film, pentru că erau foarte buni copiii.



Deci au şi improvizat puţin, au contribuit la scenariu.

Bineînţeles. Ca nişte mici vedete care se respectă. Cât despre munca propriu-zisă cu actorii, aici e un teritoriu mai bine delimitat, în sensul că pe Bogdan Dumitrache îl cunoaşteam deja de ceva ani, pe Iulia Lumânare de asemenea. Cu Constantin Dogioiu nu mai lucrasem. L-am văzut într-un scurtmetraj al lui Emi Pârvu şi mi-a plăcut tare mult de el. Ne-am întâlnit. Şi mi-am dat seama că el e potrivit. Constantin avea un soi de fragilitate specială în faţa camerei, având în vedere că era vorba despre primul lui lungmetraj. Un rol destul de puternic. I-a plăcut că urma să joace cu un actor bine înfipt şi deja cu experienţă (Bogdan Dumitrache – n.r.). I-a făcut faţă. 

Ca orice actor care simte un personaj interesant, Bogdan şi Iulia sunt teritoriali, sunt agresivi la modul bun. Le place personajul şi şi-l apără. Îl schiţează cât pot de bine. Aşa că în momentul în care le dai o indicaţie care deturnează puţin sensul traseului pe care şi l-au format în minte, devin imediat foarte circumspecţi. E acută transformarea – se uită la tine şi spun: „Cum adică? De ce?” Ca regizor, trebuie să ştii să răspunzi unor astfel de întrebări, din partea unor astfel de actori, pentru că altfel nu e bine. Se nasc mici tensiuni. Sigur, la un nivel profesional. Suntem prieteni, ne cunoaştem, avem încredere unii în alţii. Acesta este un alt strat al relaţiei dintre actori şi mine. E foarte important să îi cunoşti. Atunci când am scris personajele, l-am avut în minte pe Bogdan pentru Tudor şi, oarecum, pe Iulia pentru Cristina. Atunci când am creat personajele am împrumutat câte puţin, cât am crezut eu că e important, într-o doză minimală, din personalitatea fiecărui actor. Pentru că oricum ştiam că odată ajunşi la filmare ei se vor sprijini destul de tare pe ce ştiu, adică pe modul în care sunt ei. De ce? Dacă nu ai trecut prin aşa ceva (pierderea unui copil – n.r.), cred că nu poţi să-ţi dai seama în totalitate cum e, cum ar fi. Nici nu cred că vrea cineva să-şi închipuie. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi trecut, doamne fereşte, cred că le-ar fi fost foarte greu să revină la acele momente. Aşa că ar fi fost nevoie să fie recreate. Sunt doi actori care se folosesc bine de mijoacele şi procedeele pe care şi le-au însuşit.

Pe măsură ce căutam copii, am petrecut timp în parc şi îi chemam şi pe actori. I-am chemat în două-trei rânduri, când credeam că am găsit un copil care se potriveşte şi pe care aş vrea să-l iau în film. Am petrecut ore întregi în parcuri, încercând să vedem dacă şi cum se leagă relaţiile. Cum și la ce reacţionează copiii. Eram atenţi şi eu şi actorii la reacţiile lor. Din aproape în aproape, am reuşit să ajungem într-un punct bun. Un punct onest. Asta e important. Atunci când există onestitate, cred că se vede. Dacă e adevăr, îl simţi. De obicei, în cazul unei drame cu accente de thriller se simte acest lucru – orice stridenţă este repede sancţionată de public.

Cum ai gândit schimbarea stilistică din a doua parte a filmului: cadrele strânse pe chipul lui Tudor, sunetele din anumite momente, culorile uşor desaturate?

Înainte să răspund, ar trebui să menţionez că prietenul meu Liviu Mărghidan, director de imagine şi producător, mi-a oferit posibilitatea să filmez fără constrângeri, aşa cum cred eu că trebuie. A fost un ajutor nu numai pentru mine, dar şi pentru actori. Adică filmarea în continuitate, care e foarte dificil de făcut în producţia de film. De obicei grupezi. Dacă ai de filmat în apartament, să zicem, 20 de secvenţe, le filmezi pe toate la interior. Urmează exterioarele, pe care le filmezi grupat. Nimeni nu stă să filmeze o bucată în casă, apoi toată echipa se mută afară și tot aşa în fiecare zi. Este foarte costisitor şi obositor.

Voi aţi făcut asta?

Noi am făcut asta 95% din program. Acest lucru este în primul rând meritul producţiei. Îi mulţumesc lui Liviu.

Încă de la început, încă de când ştiam că Bogdan a început să consulte un psiholog pentru a face traseul narativ şi psihologic al personajului, mi-am dat seama că trebuie să renunţ – de altfel, e menţionat şi în scenariu – la cadrele largi şi să încep să mă apropii fizic cu camera de Bogdan. Să renunţ la cadrele de pe trepied şi fixe şi să încep să filmez din mână, în cadre din ce în ce mai decadrate, încadrate greşit, cu lumina în cadru, cu ieşiri din scharf, mai neclare. Unele dintre ele cu mici erori. Să încerc să redau acest fragmentarium al zilelor care trec una după alta, aparent foarte asemănătoare, monotone, monocorde pentru Tudor. Începe să devină evident că îl privim ca într-un terrarium ori printr-o lupă foarte puternică.

Şi care în acelaşi timp subliniază degradarea lui continuă.

Fără îndoială. Ne demonstrează, atât cât cred că am reuşit, cât de implacabilă este această trecere a timpului, mai ales în situaţia unui personaj ca Tudor, care nu are răspunsuri. Spuneam undeva că există oameni care caută toată viaţa răspunsuri şi oameni care nu pot trăi fără un răspuns, iar Tudor este unul dintre aceştia. De altfel, la această schimbare din partea a doua contribuie foarte tare faptul că, între primul cadru şi ultimul cadru, filmul se desaturează, pierde culoare. Peste 60% din culoare se pierde, dar încet, gradat. Ochiul se obişnuiește, nu-ţi dai seama uitându-te la film. Îţi dai seama doar dacă alături primul şi ultimul cadru. Atunci vezi diferenţa uriaşă. Şi am crescut granulaţia, de la primul până la ultimul cadru. Filmul devine parcă tot mai mocirlos, mai murdar, mai îmbâcsit. De asemenea, este gradată apariţia granulaţiei, nu o observi, nu te deranjează.

Şi, bineîneţeles, sunetul. Mihai Bogos, sound designer-ul, partenerul meu de mult, și editorul Corina Stavilă, doi oameni cărora le mulţumesc în mod special, după actori, m-au ajutat să creez o atmosferă specială. Nu-mi plac sunetele non-diegetice, adică cele care nu au legătură cu ce se întâmplă în cadru, mai exact cele pe care personajul nu are cum să le audă, dar pe care noi, publicul, le auzim. De aceea nu-mi place muzica. Sunt într-o fază în care nu mai agreez muzica în filme. Sunt filme unde îmi place, dar nu mai pot să văd oameni triști pe stradă și să aud viori și saxofoane. Eu când sunt trist pe stradă nu aud nicio vioară, niciun saxofon. Exagerez acum, dar ideea asta e. Apoi, mi se pare un mic șantaj emoțional la adresa spectatorului.

E o manipulare. Îți spune ce să simți.

Da, o manipulare. Uneori ea funcționează foarte bine. Și mie îmi place să fiu manipulat. Sunt filme la care lăcrimez, sunt filme la care mi se face pielea găină de la muzică. În orice caz, în acest film am simțit că trebuie să fac așa, să nu folosesc muzică. Și să mă sprijin pe sunet. Iar coloana sonora este plină de sunete ascunseO spun pentru prima dată: e o secvență în care el lipește afișe și caută fetița, are un traseu în jurul lacului. Dacă ai observat, se vede că sunt tot felul de oameni care parcă au venit ca animalele în savană la adăpat. Ne adunăm în jurul lacurilor când e foarte cald. Stăm la umbră și cu picioarele în apă. Și am ascuns niște sunete de prădători, de animale de pradă. Ele sunt subliminale. Nu ies în evidență, dar sunt acolo. Există în anumite cadre o prezență subtilă, tensionată, amenințătoare. La acest capitol, Mihai Bogos a făcut o treabă senzațională, alături de Vincent Arnardi, care este un mare mixeur de sunet din Franța. A mixat pentru „Amélie”, pentru filmele lui Oliver Stone, ultimele câteva filme ale lui Nikita Mihalkov. Are peste 270 de filme mixate. E un profesionist desăvârșit. A lucrat cu materialul oferit de Mihai Bogos și a fost încântat. Am rămas în relații foarte bune, pentru că mi-a zis: „Ador filmele care nu au muzică. Este o miză senzațional de dificilă și dacă reușești să o duci până la capăt, este extraordinar. Iar filmul tău a reușit cu brio acest lucru”.



Știu că prin filmele tale încerci în primul rând să îți răspunzi la anumite întrebari, frământari, lucruri care te preocupă. Ce a declanșat „Pororoca”, ce ai vrut să-ți lămurești?

„Pororoca” s-a născut dintr-o durere personală, dintr-o pierdere. Nu vreau să intru în detalii, să devin un șantajist emoțional. Sunt convins că, din păcate, fiecare dintre noi trecem prin momente necăjite, mai devreme sau mai târziu. Nu sunt aici să dau lecții. Pur și simplu mi s-a părut că trebuie să mă lămuresc eu cu mine în privința deciziei pe care am luat-o cândva, încercând să descriu deznădejdea și suferința respective într-un film. Era modul meu de a face față unei astfel de situații. Nu știu să pictez. Nu știu să cânt. Scriu, dar nu extraordinar de bine. Mi se pare că acest mediu m-a ajutat să-mi răspund la niște întrebări. Așa că am început să scriu un scenariu. Am încercat din răsputeri să descriu cât mai bine un moment pe care nu vrem să îl trăim. La care nu vrem să ne gândim. Sau vrem să stăm pe scaun și să spunem: uite, li se întâmplă altora. Avem ocazia să vedem o chestie îngrozitoare trăită de altcineva, chiar dacă poate ne e greu – cine vrea să se uite la suferința altcuiva descompusă în detalii? Dar, atunci când ea este onestă, mi se pare că poate fi privită. Sigur, la rândul ei naște alte întrebări. Acesta a fost și unul dintre scopuri atunci când am scris scenariul – să ne punem niște întrebări: „Ce am face dacă am fi noi în situația respectivă. Noi am fi altfel? Avem puterea?”

Ai vorbit și tu despre ele și au remarcat mai mulți oameni aceste elemente de thriller psihologic. Sunt anumite scene aparent inexplicabile, cum e o secvență din baie cu sora, care a căzut în versiunea mai scurtă a filmului. Cum te-ai documentat pentru personaj și pentru astfel de cazuri?

M-am bazat în primul rând pe experiența mea de viață, apoi pe instinct și imaginație, ca orice autor. Pe de altă parte, m-am consultat cu psihologi în legătură cu traseul gândurilor și sentimentelor unor părinți care trec printr-o astfel de încercare teribilă. Sunt acele etape: negarea, acceptarea ș.a.md., în cazul unei asemenea pierderi. Mai ales una așa de brutală și inexplicabilă. Am avut și câteva întâlniri cu criminaliști, niște oameni deosebiți din Poliția Română care-și fac meseria impecabil, dar pe care nu-i vedem niciodată (nu am vrut nicio clipă – și cred că se simte – să arunc vreo vină asupra Poliției; filmul e despre complet altceva). Cu toate elementele acestea în minte, am început să schițez secvențele, personajele, etapele, fiecare zi și noapte, dinaintea și primele zece zile după pierdere, apoi ce se întâmplă până în final cu personajele mele. Cineva m-a acuzat amical că abandonez personajul Cristina, care începea promițător. Dimpotrivă, nu l-am abandonat. Trebuie să cădem cu toții de acord că nu există două cazuri la fel, așa cum zice și inspectorul Pricop în film la un moment dat. Nu sunt două suferințe la fel. Nu sunt liniare. Nu sunt perfecte sau imperfecte. Fiecare simte în felul lui. Există oameni care în cazuri din acestea nenorocite s-au sinucis sau au ajuns în ospicii. Eu am propus o variantă. Adevărul e mult mai teribil decât un film. Au existat și astfel de cazuri în care unul din parteneri nu a mai putut să respire același aer ori să stea sub același acoperiș cu cel pe care îl considera vinovat de dispariția copilului. Cu toate că e foarte greu să discerni, să arunci anatema asupra celuilalt. Orice cuplu știe asta. De aceea cred, e doar o opinie, că e teribil pentru cei care au copii să vadă filmul. Revenind la discuția despre abandonul Cristinei: personajul este acolo și mi se pare că e mai puternic in absentia. Golul pe care-l lasă în urmă o descrie pe Cristina la fel de bine, așa cum golul lăsat de fetița Maria o descrie pe Maria. Toate detaliile povestite în timpul declarațiilor făcute de părinți la Poliție nu fac decât să descrie acel copil. Cu toate că nu e un film despre obiect. Este despre puterea tăcută a vinovăției, despre descompunere și, în ultimă instanță, durere.

Și despre responsabilitate…

Absolut. Toate acestea trag după ele responsabilitatea. Pe de altă parte, filmul nu acuză. Nu sunt judecător, sunt regizor. Dar se pot trage concluzii apropo de discuțiile pe care îmi place să cred că le va stârni filmul. Nu poți să spui: „mi-a plăcut filmul”. E foarte greu să spui așa ceva despre „Pororoca”, deși vanitatea mea de autor îmi indică și că n-ar trebui să spun asta (râde – n.r.). E greu de privit filmul. Are momente hazoase, are momente mai relaxate, are momente încordate. Filmul e ciclotimic, exact așa cum tinde să fie comportamentul unora care ajung în aceste situații nenorocite, în sensul că au zile bune, zile proaste. Zile în care reușesc să pară că trăiesc normal și zile în care se prăbușesc. Apropo de secvența cu sora, sunt momente de escapism. Am întâlnit cazuri care m-au ajutat să îi creionez și o astfel de latură lui Tudor. Escapismul face parte din negare. El a început deja să facă gesturi iraționale. Îmi pare rău că secvența nu s-a păstrat în varianta scurtă, sau „internațională” cum îi zicem noi.     

 

De ce ai optat pentru lungimea asta de circa două ore și 30 de minute, oarecum inconfortabilă pentru spectator?

Dacă vrem să fim martorii suferinței trebuie să simțim un pic din ea. Înțeleg întrebarea ta, dar n-am înțeles de ce ar fi trebuit să mă grăbesc. Așa simt, așa văd. Acesta cred că e ritmul. Punctul final avea nevoie de un soi de mărturisire lungă. Asta legat de varianta lungă a filmului. Legat de varianta scurtă, sunt rațiuni contractuale, destul de pământești. Exploatarea în Europa are niște reguli ceva mai stricte. În România, producătorul (Liviu Mărghidan – n.r.) și cu mine ne-am asumat un risc. Liviu  mi-a respectat dorința de a avea și această variantă. Deși mie mi se pare că dacă ești dispus să stai în sală două ore și jumătate, nu ai o problemă să stai două ore și 45 de minute. A trebuit să găsesc o structură ceva mai digerabilă, deși personal îmi pare rău că am renunțat la câteva secvențe care mi se par foarte importante. 

 

Nu doar noi am observat anumite similarități cu o scenă din „Blow-Up”, de Michelangelo Antonioni. A fost un omagiu intenționat?

Este o reverență cât se poate de respectuoasă în fața unui film pe care îl iubesc și a unui autor pe care îl respect foarte tare.

De ce crezi că ar trebui să vină lumea să vadă filmul, subliniez, la cinema?

Pentru că e o experiență unică atât din punct de vedere vizual, cât mai ales auditiv. Sălile unde a fost proiectat până acum au făcut față mai mult decât onorabil la subtilitățile de imagine și sunet. 

În final, o întrebare mai generală: de ce iubești cinema-ul?

Pentru că îmi oferă libertatea de a fi eu cu adevărat.


***

                                                      (consemnat de Ionuț Mareș și Lucian Mircu, 19 ianuarie


Pororoca a intrat în cinematografele din toată țara, distribuit de Bad Unicorn. La Timișoara, în Cinema City din Shopping City.



Play TV Online
Adpres Games - Jocuri Anti Stres


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *