Download http://bigtheme.net/joomla Free Templates Joomla! 3
Acasa / News / ROMÂNIA CURATĂ Elena Udrea, nu suntem toți la fel! | Cât de mizerabilă e lumea voastră
Adpres Market
elena-udrea-s2

ROMÂNIA CURATĂ Elena Udrea, nu suntem toți la fel! | Cât de mizerabilă e lumea voastră

Adpres Radio - Statii Radio Online  

elena-udrea-s8.400 de dolari a cheltuit, în 1972, Comitetul pentru Realegerea Președintelui Nixon, pentru a trimite telegrame false și pentru publicitate mincinoasă. Din această sumă, 4.000 de dolari a costat un editorial publicitar publicat în The New York Times, intitulat ”Poporul vs New York Times”, în care era atacat editorialul din ziar care critica decizia președintelui Nixon de a mina portul orașului vietnamez Haiphong. Comentariul a fost publicat ca și cum ar fi fost scris de un grup de cititori supărați (care ar fi făcut chetă pentru a strânge suma necesară publicării), nu de către echipa de campanie a lui Nixon. Restul sumei a fost cheltuită pentru a cumpăra ziare Washington Post și Washington Star care publicaseră taloane în care cititorii erau întrebați dacă sunt de acord cu aceeași decizie a președintelui american. Zeci de persoane au lucrat zile întregi ca să obțină timbre și taloane diferite și ca să realizeze mostre de scris de mână cât mai variate, pentru a falsifica răspunsurile. Fără răspunsurile falsificate, sondajul celor două ziare ar fi fost nefavorabil deciziei de minare a portului Haiphong. Informațiile de acest gen, dezvăluite în cadrul anchetei jurnalistice a lui Carl Bernstein și Bob Woodward în celebra Afacere Watergate, au iritat în așa măsură opinia publică (și justiția) americană că Nixon a fost obligat să demisioneze (e drept, nu înainte de a mai câștiga un mandat de președinte) (vezi și Toți oamenii președintelui, ed. Adevărul Holding și RAO, 2010).

Astăzi, cei 8.400 de dolari din 1972 au o cu totul altă valoare față de o sumă similară din 2014. Dar nici România nu e SUA și nici presa autohtonă nu e acum ceea ce era New York Times și Washington Post în 1972. Cu toate acestea, cei 10.000 de euro pe care, conform dezvăluirilor lui Cătălin Tolontan și a echipei de la GSP, Elena Udrea ar fi urmat să-i plătească pentru servicii de producție, editare știri și clipuri video, conținut media online reprezintă o sumă derizorie. La nivelul României, suma e minoră în raport cu costurile totale ale unei campanii electorale, chiar și pentru un candidat de mâna a doua. Prețul solicitat pentru serviciile oferite e, de asemenea, mult sub prețul pieței (doar realizarea unui clip video profesionist poate costa 10.000 de euro sau mai mult, fără celelalte servicii oferite ”la pachet” – știri, conținut media online și, după cum spune Elena Udrea, realizarea unui calendar de interviuri în presa locală). Chiar și lucrând cu ”negrișori”, după ce mai și scazi taxele și impozitele, prestatorul nu ar fi putut rămâne cu cine știe ce profit dintr-o asemenea afacere și e o întrebare legitimă dacă acesta (editor la Realitatea TV în acel moment și purtător de cuvânt la SRI acum) nu avea în vedere alte avantaje ulterioare (că deși Udrea nu mai era ministru, existau și există încă suficiente alte firme care au făcut profit considerabil din contractele cu bani publici direcționate de Elena Udrea în timpul mandatului ei la MDRT – și e greu de presupus ca un jurnalist cu un CV care să-l recomande pentru un job la SRI să nu fi știut asta). Prețul de duzină cu care se poate achiziționa o coloană vertebrală în România e o primă concluzie care face ca dezvălurile lui Tolo să nu fie doar iritante, ci și triste.

O a doua concluzie privește mecanismele de influențare a opiniei publice. Ceea ce în urmă cu patru decenii era suficient de revoltător pentru a duce la căderea unui președinte american, astăzi este o ”normalitate” asumată de mai toți candidații politici. În Scandalul Watergate, membrii Comitetului de Realegere a Președintelui Nixon au încercat să se scuze pe ideea că-și închipuiau că și echipa contracandidatului face același lucru. S-a dovedit că, cel puțin atunci, contracandidatul nu făcea același lucru. Astăzi firmele de PR, de lobby și/sau de publicitate ori grupurile de influență nu mai au niciun scrupul și coruperea și falsificarea opiniei publice e o regulă căreia i se supun mai toți actorii politici. Scuza ”toți fac la fel” e omniprezentă de fiecare dată când un nou caz de finanțare ilicită a partidelor politice (cel mai des cu bani rezultați din corupție) este adus în fața opiniei publice. Asemenea declarații le vedem nu doar preluate și distribuite de mass-media (la rândul lor, într-o proporție sufocantă dependente de sumele uriașe ale corupției), ci afirmate și de la tribuna Parlamentului de către cei care încearcă să-și păstreze astfel, în mod abuziv, imunitatea. Mai grav e că această scuză este acceptată nu doar de către parlamentari (la unii dintre ei e de înțeles, pentru că știu că riscă să ajungă, la rândul lor, în aceeași situație), ci și de către cea mai mare parte a opiniei publice. Și atunci nu e de mirare că presiunea sancțiunii (prin vot) dispare. Efectul e devastator, pentru că așa se intră într-o spirală a ”cursei pentru înarmare”, în care fiecare partid încearcă să atragă cât mai mulți bani pentru a contracara sumele strânse de opozanți și să-i cheltuiască fără niciun control și cu totală lipsă de moralitate. De fapt, cu cât sumele sunt mai mari și cu cât cea mai mare parte a acestor sume provine din corupție, cu atât ești mai tentat să o cheltuiești într-un mod care terfelește orice principiu și regulă de bun-simț. Banii proveniți din corupție devin bani cu care se corupe. Politicienii și partidele devin dependenți/dependente de fondurile strânse din corupție și transmit asta mai departe în societate. Că vorbim de instituții publice populate de funcționari intrați ”în joc” ori de afaceri private, aparent onorabile, totul se supune acestei reguli (să nu-i victimizăm însă, se poate și fără mită, dar e mai comod și ”mai sigur” cu mită).

Dacă membrii Comitetului pentru Realegerea Președintelui Nixon ar afla ce sume au la dispoziție echipele de campanie ale candidaților români pentru coruperea și falsificarea opiniei publice ar da în gălbinare de invidie!

A treia concluzie e și mai greu de digerat, și mai iritantă. Tot o anchetă a GSP vine să confirme ceea ce se bănuia. Banii din corupție nu sunt folosiți doar pentru a contracara acțiunile similare ale opozanților politici, ci și împotriva societății civile. Secvențe din Dosarul Galei Bute arată cum Elena Udrea și-a upgradat postacii în timpul protestelor din ianuarie 2012. În locul postacilor voluntari, apatici și lipsiți de ”eficiență”, a trecut la postaci plătiți și au fost achiziționate softuri profesionale pentru administrarea muncii de postac (!). Înarmarea s-a făcut de această dată împotriva unor oameni care ieșeau din categoria ”toți fac același lucru”. Dar unul dintre scopurile acestei ofensive postăciste era de a insufla percepția că și cei din stradă fac același lucru! În toamna lui 2013, Evenimentul zilei se număra printre vârfurile de lance împotriva manifestanților pentru Roșia Montană. Cum ediția tipărită nu permitea (ca spațiu) să acopere toate mizeriile la adresa protestatarilor, ediția online stabilea recorduri în serie: între 10 și 15 articole pe zi pe pagina principală se ocupau de denigrarea manifestanților ori prezentau opinii favorabile proiectului ca și cum ar fi din partea unor specialiști, jurnaliști ori reprezentanți ai societății civile! Când oamenii din stradă scandau ”presă fără lesă”, într-un editorial din Evenimentul zilei li se răspundea că ”uite câte articole publicăm noi pe această temă”. Nu mai era vorba doar de postaci, ci de editorialiștii ziarului care insinuau că protestatarii sunt plătiți să iasă în stradă (sau manipulați de cei care sunt plătiți să-i mobilizeze), iar aceste articole erau numărate printre cele care, în opinia autorilor lor, reprezentau dovada că ”presa relatează transparent despre proteste”(!). La fel cum erau contorizate la capitolul transparență articolele publicitare (”presa a difuzat calupuri publicitare de la compania ce urmează să exploateze Roşia Montană, aşa cum se face peste tot în lume, aşadar finanţarea a fost transparentă şi publicul atenţionat”, se scria în Evenimentul zilei – nu scot acum de la arhivă toate articolele care NU aveau atenționarea de publicitate și nici întregul dosarul de manipulare prin presă – îl găsiți, pe larg, în Afacerea Roșia Montană). Vă miră să aflați acum că Elena Udrea ar fi deținut un pachet consistent de acțiuni la Evenimentul zilei? Și că aceste acțiuni le-ar fi primit în contul mitei datorate de băieții deștepți ai energiei românești? Din păcate, nu o spun eu, o confirmă rapoartele despre starea societății civile în România, nu doar Elena Udrea se număra printre cei plăteau și plătesc (din bani de mită) denigrarea societății civile. Nu, nu toată lumea se ghidează după principiul ”toți fac la fel”, dar cine cunoaște cât de cât drept și psihologie știe că dovedirea nevinovăției intră la categoria probatio diabolica (probă  aproape imposibil sau chiar imposibil de făcut), cu atât mai mult într-un război în care o parte deține resurse nesimțit de disproporționate (și în mare parte provenite din furt) pentru a crea percepția contrară.

”În funcție de afilierea politică a mass media, OSC au devenit uneori ținte pentru campanii negative și chiar țapi ispășitori. Canale de știri private favorabile partidelor guvernamentale au avut tendința de a prezenta societatea civilă într-un mod negativ. (…) Politicienii și funcționarii publici continuă să facă declarații ce sugerează faptul că organizațiile societății civile au fost plătite de către entități străine pentru a organiza proteste, deși nicio dovadă nu a fost prezentată vreodată pentru a sprijini astfel de declarații.” – Indexul Sustenabilității Organizațiilor Societății Civile

Și dacă am ajuns la noul dosar al Elenei Udrea, o ultimă concluzie despre cât e de mizerabilă lumea lor. Zic procurorii că mita pe care ar fi dat-o Radu Buzăianu, băiatul deștept care a scos miliarde de pe urma tranzacționării energiei electrice produse de Hidroelectrica ar fi fost de 5 milioane de dolari. Udrea neagă că ar fi ajuns acești bani la ea (nu neagă însă și mita, ci spune doar că aceasta ar fi ajuns doar la fosta ei colaboratoare, acum denunțătoare, Ana Maria Topoliceanu). Pe de o parte, în acei ani, la nivel declarativ, Traian Băsescu și Elena Udrea se aflau în război cu ”băieții deștepți ai energiei”. Asta în timp ce colaboratoarea de încredere (pe atunci) a Elenei Udrea primea șpagă de 5 milioane de dolari de la Buzăianu. Chiar acceptând că parandărătul nu a ajuns la Udrea, ci doar la colaboratorii ei, să nu fi știut serviciile de informații (implicit, și Traian Băsescu) nimic despre asta? Chiar într-atât de incompetente sau corupte (dacă știau și nu l-au informat pe președinte și/sau DNA-ul) să fi fost serviciile, iar Băsescu și Udrea niște naivi? Pe de altă parte, sursele România Curată (vezi aici) arată că Buzăianu și Budeanu (alt ”băiat deștept” al energiei și fondator al tabloidului Cancan) s-ar fi aflat în spatele fotografiilor tip paparazzi cu Alina Bica și Elena Udrea la shopping la Paris, apărute în timpul campaniei electorale de anul trecut. Există o anumită morală cinică în episodul ăsta. Dar avem și o imagine a unei lumi în care, dincolo de sclipiciul ei aparent, nu-ți dorești să trăiești. O lume în care habar nu ai cine e partener de încredere (chiar și în hoție), și cine nu. În care nu știi dacă dimineața, când ieși din casă, dai peste niște susținători ori peste niște procurori. În care nu știi când schimbi camera unui hotel de lux din Dubai cu un 4 pe 4 metri în arestul de la Rahova ori hainele de la marile case de modă ale Europei cu un echipament vărgat. Asta e viață?

sursa: romaniacurata.ro

Adpres.ro : Adpres Media – Grup Media Target : contact@adpres.ro

Play TV Online
Adpres Games - Jocuri Anti Stres


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Social Media Auto Publish Powered By : XYZScripts.com