Social Media

L. Prahoveanu: Zorii, când vin după somn, sunt o înviere reluată. Înviem zilnic până…

 

Ca scriitor îmi refuz, pe cât pot, ficțiunea, cu toate că imaginația mea a funcționat şi funcţionează fără reproș. Sigur că scriind nu calchiez realitatea, ci o umplu cu ceea ce mi se pare că o împuținează și-i adaog uneori culoare. O scenă de amor nu e doar o încălecare de persoane de sex diferit, cu rezultate de febrilitate reciprocă, ci și un plus de aureolă aproape mistică pe care o pui pe fruntea sau pe coapsele de statuie ale iubitei. Iubirile mele din poezii nu sunt decât parțial inventate. Toate au în ele, și aici vorbesc de poezii, dincolo de carnea metaforei, ceva din anatomia și consistența unei frumuseți imposibil de urnit din relieful pământescului şi din magicul unui curcubeu răsărit fără explicaţii.

Nu sunt singurul scriitor care se confesează astfel, recunoscând contactul cu ţărâna pe care vieţuim și al întâmplărilor pe care le trăim fără emfază. Cei care n-au făcut-o e dintr-o pudoare lipsită de vitalitate în a recunoaște viul și din prudența de a nu fi acuzați de complicitate cu ceea ce istorisesc. Scriitorul Marin Preda face, ca ziarist, dintr-o întâmplare banală de șoferie pe asfalt, pe care o trăiește, fiind victima unei îngâmfări, dintr-un personaj lugubru, complice benevol al miliției, un personaj de literatură. Pe cât de patibular este individul, pe atât de frumos rezultă în precizia scriiturii care sfâșie și caricaturizează cu nerv. Dacă nu era reală, ficțiunea se retrăgea la dospit în cămările cu uitare.

Dumitru Velea, am mai povestit întâmplarea care acum se potrivește mănușă pe demonstrația mea, cu care împărțeam o studenție a amorurilor comune pentru poezie, de care ne despărțeau doar iubirile, care la mine erau mai multicele, îmi povestea cândva cum îl chema Marin Preda în biroul lui de la Editura Cartea Românească și-l punea să-i povestească de la el, din satul de pe Olt. Ce vrea, orice, întâmplare reală să fie. Preda îl asculta cu nesaț, iar Mitică, pe care noi îl poreclim Platon, știa să înșire atâtea și atâtea.

Nu știu câte au intrat în prozele lui Preda, dar marele singuratic al vieții ca o pradă, avea nevoie să se încarce mereu cu sat. Moromețiada asta a documentării nu l-a trădat niciodată, iar dintr-o întâmplare mică, trăită sau auzită, scriitorul făcea pagini de epopee. Stăteau la coadă scriitori importanți, așteptând să fie primiți de directorul editurii, dar înăuntru era necunoscutul Velea, ajuns mai apoi director al Teatrului de Stat din Petroșani. Marele prozator, obosit de ficțiune, saluta realul din care se nutrea harnic, niciodată sătul, iar prietenul meu poet avea darul molcom, pe care-l are și acum, al povestirii care nu poate fi suspectată de invenție.

Scriu o carte de mărturisiri împinse de nevoia de a vorbi, deprindere de care, așa cum știu prietenii mei, am fost văduvit de câteva luni, progresiv, pentru a ajunge la fundul de prăpastie al muțeniei care mă stăpânește acum. Constat că am timp mai mult să meditez despre mine și să mă detest cu îngăduință. Nu mai sunt un visător, poate nu am fost niciodată, lucru de care devin conștient abia acum. Visătorii, dacă n-ar fi gravitația, ar pluti. Eu calc apăsat, iar picioarele și-au pierdut șansa de a fi aripi.

În noaptea care s-a încheiat am visat confuz. De multe ori îmi țin minte visele, ca niște filme cu personaje, în care joc și eu. Acum nu mai știu aproape nimic. Probabil că somnul – atunci când e complet neted – este un exercițiu de acomodare la neant. Unde mergem? El, când se nimerește profund, așa cum ni-l recomandă medicii, este o amputare. Când murim nu intrăm oare într-un somn fără sfârșit? Cineva spunea, nu-mi mai aduc aminte cine, că din somn nu ne alegem cu nimic, pe când din insomnie mai ciupim câte ceva viață.

Zorii, când vin după somn, sunt o înviere reluată. Ne naștem zilnic, surprinși de aerul rece care ne intră în plămâni și de bogăția coloristică a lumii. Iarba nu e o iluzie, ci o realitate umedă care te cheamă să te bucuri. Ca scriitor, nu trebuie s-o inventezi, ci să iei cunoștință că este, așa cum păsările, furnicile, cerul există și toate sunt gata să se predea mirării tale bucuroase fără recompensă. Dumnezeu, despre care unii teologi spun că ar locui în cerul din noi, ni le-a dat gratis.

Ce să fac cu ficțiunea, când toate acestea luminează și te țin în brațe cu magnetismul lor real, magic și tămăduitor?

Buni zori, prieteni, și încercați să descifrați, cu sau fără vorbe, comunicarea luminii cu frunzele și iarba stelelor care apun!

(Din Confesiunile unui mut care a vorbit cândva)


LIKE:... Nu uita sa dai LIKE paginii noastre de Facebook Adpres Media daca ti-a placut acest articol, astfel intrand si in comunitatea noastra de cititori, fiind la curent cu toate noutatile care apar pe site. Toate acestea, simplu, la doar un singur Click distanta, apasand butonul de jos...

Comment here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Interzisa copierea sau modificarea continutului.