Retete

O istorie despre cum viața reușește să încurce ițele…

Totul era echilibrat în viața mea. M-am căsătorit cu o femeie de invidiat și avem 3 copii apropiați ca vârstă. Afacerea se dezvolta într-un ritm, care permitea traiul ușor și nu atrăgea atenția excesivă a altora… Inițial nici nu-mi venea să cred. Apoi m-am obișnuit și am crezut că întotdeauna va fi așa.

Dar după 20 ani de căsnicie a apărut o crăpătură în viața noastră. Totul a început cu fiul mai mare…

Părinții mei m-au educat cu strictețe și, după ce am crescut, mi-au explicat că nu trebuie să devin un flutură-vânt, ci să-mi aleg o fată bună, care să-mi placă, să mă căsătoresc și să formez o familie. Așa am și făcut și niciodată nu am regretat. Și pe copiii mei i-am învățat același lucru. Dar fie timpurile s-au schimbat, fie altfel de fete au apărut, deoarece fiul meu nu putea găsi una, care să-l privească în ochi și nu mai jos de brâu, adică în portofel sau în pantaloni. Și bani avea, și educație primea, și cu înfățișare plăcută l-a înzestrat Dumnezeu, dar tot felul de murdării se agățau de el. Și se chinuia tânărul, și noi eram îngrijorați pentru el. Mai pe scurt, nu mai aveam bucurie în casă.

Mai departe — mai rău. S-a îmbolnăvit soacra. Am internat-o în spital, unde a și murit peste o săptămână. Am plâns-o, am jelit-o…

Socrul a rămas singur și nu se descurca. Iar părinții soției mele sunt pur și simplu oameni de aur. Niciodată nu am făcut deosebiri între ei și părinții mei. L-am luat pe socru în casa noastră. Din fericire, aveam destul loc. Soția era mulțumită, copiii erau fericiți, el era mai liniștit. Totul ar fi bine, DAR!..

Soacra mea avea un câine: fie un terrier negru, fie un schnauzer, fie pur și simplu un monstru pletos și negru. L-am luat și pe el, spre nefericirea noastră. Rodea totul, mușca copiii, mârâia la mine, făcea mizerie, trebuia să-l scoatem la plimbare în doi, ca la biciuire. Am chemat chinologii, le-am dat o groază de bani, ca să ne învețe cum să-l stăpânim, dar totul a fost zadarnic. Ne spuneau că este mai simplu să fie eutanasiat…

Dar… socrul a zis că atunci când câinele va muri, atunci va sosi și momentul lui. L-am lăsat momentan. Copiii umblau vara în blugi și în bluze cu mânecile lungi: ascundeau mușcăturile de mine, le era milă de bunic. În pragul toamnei a înnebunit cu totul: își rodea blana de pe sine, urla. Aparent, el are nevoie de trimming. Am cutreierat toate saloanele: nicăieri nu se ocupă de câini atât de răutăcioși. În sfârșit, oamenii cunoscători mi-au recomandat un meșter, care avea curaj să se ocupe de asemenea câini. Am sunat și am făcut o programare: la ora 7 dimineața.

L-am adus. L-am tras înăuntru. Câinele se smulgea ca nebunul. Ne-a întâmpinat o fată tânără, micuță. I-am povestit totul și că eram dispus să ofer orice sumă de bani, chiar și pentru folosirea anesteziei (iar în sinea mea gândeam că ar fi mai bine să moară sub acea anestezie, căci nu mai aveam putere).

Ea a luat lesa din mâinile mele și mi-a spus să vin la ora 9:50, după care l-a dus liniștită în altă încăpere. Am venit la ora cuvenită. Am văzut cum acea tânără tunde blana dintre degetele unui câine splendid. Acela stătea pe masă, stătea drept, cu mândrie, fără să se miște, ca un locotenent la paradă, iar în gură avea mingea lui albastră de cauciuc. Îl priveam cu admirație. Doar atunci când m-a privit cu răutate, am înțeles că acesta era câinele meu. Iar domnișoara mi-a spus:

— Ce bine că ați venit la timp. Vă voi arăta cum să-i curățați dinții și să-i scurtați unghiile.

Atunci nu am mai rezistat. Care dinți?! I-am povestit toată istoria. Ea s-a gândit și mi-a spus:

— Trebuie să vă puneți în locul lui. Dumneavoastră știți că stăpâna lui a murit, iar el nu știe. El crede că l-ați furat de acasă în absența stăpânii și că îl țineți cu forța, mai ales că și bunicul este supărat. Și având în vedere că nu poate fugi, el se străduiește să facă totul, ca să-l alungați din casă. Vorbiți cu el ca între bărbați, explicați-i totul, liniștiți-l…

Am urcat câinele în mașină și am plecat direct spre casa veche a soacrei. Am deschis ușa. Casa era goală și mirosea a pustietate. I-am povestit totul, i-am arătat. Câinele asculta. Nu mă credea, dar nu mârâia. L-am dus la cimitir, i-am arătat mormântul. Atunci a apărut vecinul soacrei: a vizitat mormintele rudelor lui. Am deschis o sticlă, i-am pomenit, i-am propus și câinelui și iarăși am început să vorbim. Și brusc el a ÎNȚELES! Și-a ridicat botul și a început să urle. Apoi s-a întins lângă monument și a stat mult timp acolo, acoperindu-și botul cu labele. Nu l-am grăbit…

Când el singur s-a ridicat, atunci ne-am îndreptat spre mașină. Familia mea nu l-a recunoscut pe câine, iar după ce au înțeles că este el, nu le-a venit să creadă. Le-am povestit cum frizerița canină m-a ajutat să înțeleg totul și ce a rezultat din toate acestea. Fiul mai mare nu a avut răbdare să mă asculte. Și-a luat geaca, cheile de la mașină și mi-a cerut adresa frizeriței canine.

— De ce îți trebuie? — l-am întrebat.

— Tată, mă voi însura cu ea.

— Ai înnebunit? — îi spun. — Nici măcar nu ai văzut-o. Poate nu este perechea potrivită pentru tine.

— Tată, dacă ea a înțeles situația câinelui, oare nu mă va înțelege și pe mine?

Mai pe scurt, ei s-au căsătorit peste 3 luni. Acum avem trei nepoți. Iar câinele? Este bătrân, credincios, liniștit, ascultător, incredibil de inteligent și ne ajută să avem grijă de nepoți. Ei îi spală dinții în fiecare seară.

V-a plăcut articolul? Atunci distribuiți-l prietenilor voștri!

Aveți grijă de cei dragi!

The post O istorie despre cum viața reușește să încurce ițele… appeared first on Retete Usoare.


Lasa comentariul tau...