Actrița britanică Sarah Parish, ajunsă la 57 de ani, a decis să spună lucrurilor pe nume. Cunoscută publicului larg din filme precum „The Holiday” (2006) sau „The Wedding Date” (2005), vedeta a dezvăluit realitatea crudă din spatele scenelor intime filmate în anii ’90, o perioadă pe care o descrie fără niciun fel de menajamente.
„Regizorul spunea pur și simplu faceți sex”
V-ați gândit vreodată cum stăteau, pe bune, lucrurile pe platourile de filmare înainte de regulile stricte de azi? Sarah Parish descrie acea perioadă ca fiind un fel de Vest Sălbatic, mai ales pentru actrițele tinere. Ea recunoaște cu umor că rolurile de atunci i se potriveau mănușă. „Femeie englezoaică beată și snoabă, asta sunt eu, fumând”, mărturisește ea. „Nu jucam prea departe de tipologie. Eram la o vârstă la care puteam să filmăm o zi întreagă, apoi să ieșim și să ne îmbătăm, iar a doua zi să ne trezim și să arătăm încă bine. Ceea ce, firește nu se mai poate întâmpla acum.”
Numai că lucrurile deveneau de-a dreptul complicate la scenele intime. „În anii nouăzeci, putea deveni destul de ciudat. Regizorul spunea: «Bun, și apoi ajungi la partea asta, și apoi, știi, pur și simplu faceți sex.» Eram ceva de genul: «Sfinte Sisoe.»”, a povestit actrița. Astăzi, prezența coordonatorilor de intimitate pe platou a schimbat totul, un lucru pe care l-a apreciat enorm la filmările pentru serialul „Industry”, unde a avut o scenă cu un actor cu 30 de ani mai tânăr. „Este important ca tinerii actori să se simtă în siguranță, să se simtă susținuți și protejați.”
Coșmarul de la Hollywood și sindromul impostorului
Drumul ei nu a fost deloc ușor. Crescută în Yeovil, Somerset, a ajuns la Londra la 17 ani, unde vindea lanțuri false de aur și făcea curățenie pentru a supraviețui. Într-un interviu sincer, după cum notează Lyla, actrița a recunoscut că a intrat în industrie cu un complex uriaș. „Sunt un impostor, nu ar trebui să fiu aici”, își spunea constant. „Nu provin dintr-o familie faimoasă. Nu sunt din Londra. Nu am mers la o școală de teatru de fițe… Ar fi trebuit să fiu puțin mai încrezătoare că pot să o fac.”
Iar când a ajuns la Los Angeles, visul american s-a transformat într-un coșmar. A dat piept cu un sexism toxic și o atmosferă sufocantă. „LA este un loc ciudat. Nu simți niciodată că te poți relaxa. Dacă ieși la un restaurant, ar putea fi cineva acolo care ar putea fi regizor. Ești mereu la patru ace”, explică ea. „Mă simt foarte inconfortabil când mi se ridică osanale în mod fals. Ori de câte ori mergeam acolo, băieții se distrau de minune. Dar toate fetele arătau de parcă urmau să aibă o cădere nervoasă. Și am simțit pur și simplu că era ceva cu adevărat murdar în asta. Am fost atât de bucuroasă să scap.”
Tragedia care a schimbat totul
Dincolo de carieră, viața a lovit-o crunt. Ea și soțul ei, actorul James Murray, și-au pierdut fiica, Ella-Jayne, la doar opt luni. O perioadă despre care vorbește cu o durere reținută: „Trăiești agățându-te cu unghiile. Și apoi s-a terminat.”
Din această suferință, cei doi au creat fundația Murray Parish Trust (redenumită acum Imagine This), dedicată sprijinirii sănătății mintale a copiilor grav bolnavi.
Teatrul, ultimul refugiu și amenințarea AI
Acum, la 57 de ani, Sarah Parish își alege cu grijă proiectele. „Nu știu dacă mai am suficient timp în viață, acum, pentru a face lucruri pe care s-ar putea să nu vreau cu adevărat să le fac. Am poate 20 de ani. Ce vreau cu adevărat să fac? Ce mă va hrăni și mă va face să vreau să mă trezesc dimineața?” Răspunsul pare să fie teatrul, unde joacă în piesa „Eclipse”, o dramă despre ultimele 24 de ore din viața unui om.
Ceea ce o îngrijorează cu adevărat sunt tăierile de fonduri din domeniul artistic. „Este atât de dăunător pentru viață, pentru modul în care sunt conduse țările, pentru ființele umane. Să iei banii de la arte, singurul lucru de care oamenii au nevoie în vremuri teribile.” Ea avertizează că primii afectați sunt copiii vulnerabili, deoarece „primele lucruri care sunt eliminate în școli sunt teatrul, muzica și artele.”
Într-o lume în care „nimeni nu mai merge cu adevărat la cinema”, iar teatrul oferă acel „sentiment de comunitate”, actrița vede o amenințare și mai mare la orizont: inteligența artificială. Perspectiva ei este tăioasă și lipsită de optimism. „Teatrul ar putea fi ultima noastră șansă de a merge efectiv să vedem o ființă umană. Vin după slujba ta. Vin după slujba mea. Și este terifiant.”
Apoi a zâmbit amar: „Suntem cu toții terminați.”
