Între formele „mi-ar place” și „mi-ar plăcea”, norma acceptată în limba română este una singură: „mi-ar plăcea”. Confuzia apare frecvent în spațiul public, în mass-media, în comunicarea oficială și în documente scrise, dar regulile academice nu lasă loc de interpretări. Varianta scurtă este considerată greșită, indiferent dacă apare într-un context formal sau într-o conversație obișnuită.
Forma corectă ține de felul în care se construiește modul condițional-optativ, timpul prezent. Regula cere folosirea auxiliarului „a avea”, în formele lui specifice: aș, ai, ar, am, ați, ar. După acest auxiliar trebuie să urmeze obligatoriu infinitivul verbului. În acest caz, construcția corectă este „ar” plus infinitivul „a plăcea”, ceea ce duce la forma „mi-ar plăcea”. Eliminarea literei finale schimbă structura verbului și produce o formă neacceptată de normă.
Condiționalul optativ este folosit pentru a exprima o dorință, o intenție sau o acțiune posibilă în anumite condiții. Din acest motiv apare des în negocieri comerciale, în strategii politice și în oferte de piață. În astfel de situații, redactarea corectă are greutate, mai ales în documente cu valoare juridică sau comercială. Un text oficial care include forma trunchiată își poate pierde din credibilitate, iar exprimarea reflectă rigoarea profesională a celui care îl emite.
Potrivit explicațiilor prezentate de Jurnalul Național, eroarea pornește din necunoașterea modului de formare a acestui timp verbal și din tendința unor vorbitori de a scurta cuvântul în vorbirea rapidă. Rezultatul este o abatere de la morfologia standard. Mulți se bazează pe impresia sonoră a cuvântului, nu pe regula de construcție, iar această ezitare între cele două forme apare constant în discursul public.
Explicația lingvistică ține și de conjugarea verbului. În limba română, verbele sunt împărțite în patru mari grupe, în funcție de terminația de la infinitiv. Verbul „a plăcea” aparține conjugării a II-a, categorie caracterizată prin sufixul „-ea”. Forma de infinitiv consemnată în dicționar este „a plăcea”, niciodată „a place”. Tocmai această terminație trebuie păstrată și în construcția cu auxiliarul de condițional.
Greșeala apare dintr-o analogie falsă cu verbe din conjugarea a III-a, care se termină în „-e”. Vorbitorii apropie în mod greșit acest verb de modele sonore familiare, precum „a face” sau „a tace”, și ajung astfel la o formă care nu există în limba literară română. Repetarea ei în vorbirea curentă o face să pară firească pentru o parte dintre oameni, dar ea contrazice regulile de conjugare.
Textul sursă arată că această confuzie între conjugarea a II-a și a III-a rămâne una dintre sursele importante de erori morfologice în discursul public. Mecanismul este același: terminațiile sunt uniformizate după modele foarte frecvente în uzul de zi cu zi. Verbul „a face”, având o frecvență mare în vocabularul activ, influențează prin inerție și alte verbe care sună asemănător, dar care au altă structură.
Regula este consemnată explicit în Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române. Ediția DOOM3 a fost publicată în 2021 de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti” și a adus zeci de mii de modificări, adaptări și cuvinte noi față de versiunea anterioară. În cazul acestui verb, norma rămâne clară: forma corectă este „mi-ar plăcea”, iar „mi-ar place” este o greșeală de exprimare.
